„Suntem „sortiți” să avem niște relații civilizate cu România”. Iurie Leancă. Timpul.

132

IMG_6275.jpgIurie Leancă este diplomat de meserie. În 1998-2001 a fost prim-viceministru de Externe, părăsind instituția după venirea comuniștilor la putere. Între 2005-2007 s-a aflat în Olanda, muncind în oficiul Înaltului comisar OSCE pentru minoritățile naționale. După revenirea la Chișinău, a redevenit vicepreședinte al Companiei ASCOM. Este vicepreședinte al Asociației pentru Politică Externă din Moldova. Sorina Ștefârță

Dle Leancă, cum ați găsit Moldova după trei ani „olandezi”?

Nu prea schimbată, cu problemele de altă dată. Deși Moldova și Olanda sunt pe același continent și parcă ar trebui să existe niște similitudini – atât ca probleme, cât și ca valori, de vreme ce zicem că vrem să ne integrăm în UE -, continuăm să ne aflăm în lumi diferite. E vorba de chestii prozaice: calitatea vieții, costurile vieții… Dar cea mai mare problemă a RM a rămas provincialismul nostru, de la drumuri până la ziare. Într-o perioadă când toată lumea scrie despre criza economică, la noi totul pare perfect, de parcă nimic nu ne afectează, chiar dacă în realitate nu e așa. Iar când vezi cum funcționează democrația acolo, își dai seama că de pe la 1998 încoace, de când RM a îmbrățișat așa-zisul mesaj de integrare europeană, nu noi ne-am apropiat de ei prin reforme, dezvoltare economică și valori, ci ei s-au apropiat de noi geografic. Pe când trebuia să fie, cel puțin, o mișcare în ambele sensuri.

Ceea ce spuneți dvs. combate totalmente rapoartele oficiale cu privire la apropierea noastră de Europa…

Nu vreau să combat și să contest nimic. Combate, din păcate, trista realitate, uitați-vă ce spun ambasadorii UE in acest sens.

De ce nu ați rămas la Haga?

Nici nu s-a pus astfel problema. Aici îmi sunt părinții, apoi, oricât de bine și confortabil te-ai simți acolo din punctul de vedere al existenței, când ieși seara din oficiu, te simți oarecum alogen. Chiar dacă toată lumea vorbește engleza – și în acest sens Olanda este un exemplu pe care noi am face bine să-l urmăm…

Și aici, când ieșiți în stradă, riscați să vă simțiți alogen…

Aici nu prea ies în stradă și admit că sunt cam rupt de viața reală – cea a unui cetățean mediu, cu grijile și problemele lui. Să nu uităm că majoritatea cetățenilor noștri sunt la țară și, deseori, viața lor e cu totul alta decât cea pe care o trăim noi.

Credeți că această „viață reală” ne și reprezintă ca societate?

Întotdeauna și oriunde au existat și există elite – politice, culturale, economice -, al căror obiectiv e să tragă după sine restul lumii. Dar la noi e discrepanța prea mare între public și așa-zisele elite. Aproape că nu avem elite intelectuale – sunt anumiți indivizi care produc valoare, dar nu putem vorbi de o masă critică ce ar putea să lase un impact asupra felului societății de a gândi și a acționa.

În primăvara lui 2002 erați printre primii invitați ai Clubului elitelor „Cronos” de la TIMPUL. În ce mod au evoluat – sau involuat – elitele noastre, cele pe care le avem? Căci, parcă vin generații noi și ar trebui să se producă niște explozii.

E o problemă la care m-am gândit nu o dată și credeți-mă că mă așteptam că în acești ani vor apărea fețe noi, oameni noi, și nu doar în zona politicului, ci și în cea economică. Foarte mulți băieți de-ai noștri au plecat în Occident la studii. Câți dintre ei au revenit la Chișinău, dacă doresc să revină și, mai ales, dacă și-ar găsi rostul aici – cred că de fapt aici stă ascuns răspunsul la întrebarea „de ce nu apar elite noi?”. În plus, mai există un aspect, și anume, faptul că, mai ales în ultimii opt ani, sufletul moldoveanului a fost corupt de sistemul politic existent. Noi și așa nu am avut prea multă motivație și prea multă duritate internă. Dar dacă mă uit la ceea ce a fost în 1999-2000 și ceea ce este acum, constat că ne facem puțin paranoici – toată lumea se teme să vorbească la telefon, ca să nu mai pomenim de expunerea publică a unei opinii. Mă uit la băieți tineri care în 1999-2000 vroiau ceva să realizeze, aveau anumite principii – acum sunt pe poziții de colaboraționiști.

Păi, am văzut cu toții tineri care, în pofida faptului că au studiat în Occident și păreau destul de deschiși la minte, s-au schimbat brusc imediat ce au intrat pe filiera asta „oficială”. E chiar atât de puternic sistemul?

Este. Iar douăzeci sau treizeci de oameni sunt prea puțini pentru a-l schimba. Nu vorbesc de revoluții, dar e nevoie de niște transformări radicale, altminteri nu e posibil să progresăm. Noi am tot spus că ne raliem la Țările Baltice – mai puțini au făcut-o, ce-i drept. Și dacă e să luăm ministerele de Externe din aceste state, căci această zonă o cunosc mai bine, acolo au venit o pleiadă de oameni tineri, care au acumulat experiență și acum conduc cu mult succes țările lor. La noi s-a întâmplat la fel și pot zice că, până la un anumit moment, Externele noastre au fost un caz de succes. Doar că, dacă te uiți la componența actuală a Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene, vezi că toți cei în care s-a investit la începutul anilor 90, fiind trimiși la diverse stagii și misiuni, acum nu mai sunt la minister.

Dar tinerii sunt prezenți în continuare acolo. Bunăoară, am aflat că fiica jurnalistului Vsevolod Ciornei, proaspătă absolventă de Jurnalism, este angajată la Direcția integrare europeană…

Tinerețea nu este in sine nici virtute și nici viciu. În anii 1990 s-a întâmplat o chestie absolut firească – s-a dărâmat sistemul, clasa politică aproape că nu exista, precum nu existau diplomați de carieră. Deci, era normal să vii cu oameni tineri. Acum, când dai numai de tinerețe și lipsă de experiență, totul arată, cel puțin, ciudat. Toți cei care au fost buni atunci – și, mai ales, cu principii – au fost eliminați. Și credeți-mă că RM simte deja acest lucru atât la nivel de elaborare a politicii externe, cât și la cel de realizare a deciziilor luate. Cel mai recent și relevant exemplu este Nota verbală a MAEIE (ce denumire ciudata, de altfel) adresată săptămâna trecută României. Nu vreau să zic de modul în care a fost formulată și de limbajul de lemn absolut imposibil. Dar este un nonsens și o mostră de antidiplomație, dacă vreți.

Are RM șanse să stabilească, odată și odată, niște relații civilizate cu România?

Bineînțeles că are și chiar este „sortită” sa o faca! Când și cum însă?… Nu cred că va reuși în câteva luni să realizeze ceea ce nu a făcut în șapte ani și jumătate. Dar nu vreau să mă lansez în supoziții. Pur și simplu, știu că există niște realități pe care nu poți să le ignori. Am asistat cu toții la un proces foarte interesant. România – pe vrute sau pe nevrute, poate, pentru unii – s-a transformat în al doilea partener comercial al RM, primul la exporturi. Acum, chiar dacă facem abstracție de identitatea de limbi, culturi, istorie, România oricum rămâne un extrem de important partener pentru noi și, dacă nu am avea această relație, economia RM, care și așa nu e în cea mai bună stare, ar avea și mai mult de suferit. Când ai, cu o țară, o asemenea relație de (inter)dependență, nu te mai cerți cu ea, ci adopți o linie politică pragmatică. Cel puțin, astfel ar trebui să judece un guvern responsabil. Mai mult – se impune un dialog politic pentru ca aceste relații să se consolideze și să se dezvolte. Astăzi, spre deosebire de anul 2000, când noi am început să discutăm proiecte de infrastructură, România e o altă țară. Este, cel puțin, o țară membră a Uniunii Europene. Dispune de altă pondere și resurse. Deci, bunul-simț, dar și interesul nostru național ne dictează să avem o relație de alt gen cu România. Să ne amintim că, în momentul în care s-a decis demararea negocierilor cu Turcia pentru aderarea le UE, Austria s-a opus. Cancelaria de la Viena a anunțat că-și va retrage veto-ul de pe această decizie doar în cazul în care și Croația va fi acceptată ca să demareze negocierile. Să presupunem că în UE apare iarăși o asemenea situație de criză, cu referire la Moldova de această dată. Cine ar putea, cu excepția României, să pună o astfel de condiționalitate? Țările Baltice, eventual, poate Polonia. Dar, totuși, România este cea mai interesată să aibă la frontiera sa un vecin sigur și previzibil. Ne dictează viața să ne gândim la aceste proiecte de infrastructură, la compatibilitatea sistemelor energetice, la poduri, la calea ferată cu ecartament european… Dacă trenul Bruxelles-Paris face 300 km într-o oră și jumătate, de ce să nu facem cei 500 km până la București în trei ore? Poate că azi asta pare utopie, dar toate aceste realități, sunt convins, vor impune mai devreme sau mai târziu Chișinăul să-și revadă poziția și atitudinea față de România.

Credeți că actuala conducere a RM nu este conștientă de aceste realități?

Nu știu ce să mai cred. Uneori am impresia că există o perdea de fum care nu le permite să vadă nu doar trecutul, dar și prezentul și, în mod special, viitorul. Motiv din care aceste resentimente – care, de altfel, au existat și înainte – au căpătat niște proporții mult prea mari și absurde.

Și Externele s-au transformat într-o portavoce a acestor resentimente…

Din 2001 încoace, da, din păcate. Chiar dacă, din 2002 încoace, ministerului nostru îi lipsește o chestie absolut elementară, și anume, purtător de cuvânt și conferințe de presă. Orice minister de Externe care se respectă organizează, săptămânal, aceste briefinguri prin care comunică cu presa, iar prin presă – cu întreaga societate. Politica externă este o chestie extrem de costisitoare, care e plătită din bani public. Și cetățenii sunt în drept să știe care sunt preocupările pe agenda politicii externe, de ce aceste costuri extrem de ridicate i-ar ajuta pe termen imediat sau mediu, unde exact se văd aceste beneficii. Altminteri, de ce îmi trebuie ambasadă în Italia, dacă nu știu ce beneficii îmi aduce ca cetățean și contribuabil?

Apropo de ambasade, există foarte multă lume supărată pe faptul că nu prea găsește ajutorul acolo și că multe dintre misiunile noastre diplomatice s-au transformat într-un fel de firme de prestări servicii și… atât. E normal ca ambasadele să se afle la autogestiune?

Nu există nicio ambasadă la autogestiune. Dar este adevărat că întotdeauna găsesc niște subterfugii, utilizându-le pe care nu fac decât să treacă la un fel de activități comerciale pe lângă ambasade. Aici bineînțeles că se impune o revizuire totală a practicilor noastre și crearea unui sistem unde tu, înainte de toate, îți ajuți cetățenii. În speranța că bietul conațional – care nu se știe cu câte eforturi, suferințe și contra câți bani a ajuns în Italia sau Portugalia, și pe care tu îl jecmănești, în loc să-i dai o mână de ajutor – își va rezolva problemele și va dori să revină acasă. Cu bani, cu o altă cultură a muncii, fapt din care țara noastră va avea doar de câștigat.

Dacă mâine s-ar face alegeri, știți cu cine veți vota?

Cred că da, căci sunt un cetățean conștiincios. Știu pentru ce principii aș vota și… nu sunt chiar atât de multe partidele care, în linii mari, ar corespunde principiilor mele. Dar îl înțeleg pe cetățeanul care nu știe cu cine să voteze nici măcar în ziua alegerilor, și asta pentru că, din păcate, partidele noastre dezbat persoane – cine ce a spus, cine ce a făcut – și mai puțin idei. Și nu prea e spațiu mediatic – mă refer, în mod special, la televiziuni – unde s-ar produce aceste confruntări de idei, ca să vedem pe ce cale ar trebui să meargă RM. Este o întrebare la care au trebuit să răspundă toate țările ce s-au reformat din Europa Centrală. Cum să creăm locuri de muncă, să readucem cetățenii acasă, să creștem potențialul de export, în situația în care investitorilor le-a cam trecut pofta să investească în țările emergente…

Dar au avut vreodată investitorii poftă să investească la noi?

Ei au avut poftă să investească în regiunea noastră, iar noi trebuia să-i convingem că merită să vină și în Moldova, parte integrantă a acestei regiuni. Dar n-am făcut-o, iar acum e mult mai dificil, căci investitorii sunt mai precauți, mai ales că a și început recesiunea economică. Și atunci, cei care pretind că sunt gata să-și asume responsabilitatea guvernării în RM după viitoarele alegeri trebuie să vină cu niște soluții pentru provocările cu care se va confrunta și regiunea, și RM. Și aș fi foarte curios să știu ce cale va alege viitorul guvern, indiferent care va fi acesta.

Suntem noi pregătiți pentru răspunsuri tranșante? Nu o dată mi-am zis că ar fi trebuit și noi, ca balticii, să îndurăm vreo două ierni frigul, dar să ne rupem de dependența energetică de Rusia. Acum, nu cred că mai suntem dispuși s-o facem.

Păi, nu știu când ați fost ultima dată în ceea se cheamă centre raionale. Acolo sute de oameni locuiesc în apartamente ce nu s-au mai încălzit din 91 încoace. Niciodată. Și atunci, e mai bine să nu se încălzească încă un an sau doi, după care să intrăm în normalitate, ori s-o ducem astfel la infinit? Eu sunt adeptul terapiei de șoc. Țările Baltice și-au asumat-o și vedeți ce au reușit ei și ce (n-)am reușit noi. Letonia, unde salariile demult au depășit nivelul de 1000 de euro, simte mai acut decât noi efectele crizei economice. Totodată, cetățenilor letoni le este mai ușor să o înfrunte decât celor moldoveni, care trebuie să facă față, cu o pensie de câteva sute de lei, unor prețuri mai mult decât europene… De aceea, este foarte important ca viitoarea guvernare să aibă soluții și să vorbească despre ele.

În ce măsură o să ne influențeze și în aceste alegeri votul geopolitic?

Nu cred că am un răspuns univoc. Dacă ne uităm la sondaje, vedem că populația noastră este extrem de confuză. Cum să te integrezi în UE și să mizezi în acest sens pe ajutorul Rusiei? Ce are Rusia cu euro-integrarea?.. Sunt convins că acest joc geopolitic contează, dar nu cred că de o manieră hotărâtoare. Lupta principală se va da pe interior și între jucătorii de aici. Și cu ce obiective de politică externă se identifică acești jucători va conta în mod absolut.

Transnistria este o șansă ori o povară pentru noi?

Atâta timp cât RM este slabă și politic, și economic, nu există soluții nici pe termen scurt, nici pe termen mediu ce ar avantaja Chișinăul și nu ar slăbi securitatea RM. Acum, mă tem că orice fel de reglementare va fi în detrimentul consolidării RM, al promovării reformelor, al apropierii de UE și de NATO. Căci, mai devreme sau mai târziu, ne vom da seama că nu există, deocamdată, alt mecanism de asigurare a securității decât NATO. Acum, trebuie să ne axăm pe malul drept – să-l facem prosper și previzibil. Atunci vom avea alte poziții de negociere. Trebuie să avem răbdare. Nu vreau să ne comparăm cu chinezii, care au așteptat 99 de ani revenirea Hong Kongul-ului, dar cred că trebuie să ne axăm pe probleme rezolvabile, care țin de noi, cei de la Chișinău. Pentru că Transnistria nu ține doar de Chișinău, ci și de felul în care se așează stelele politice la Kremlin, dar și cele de la Kiev. Tocmai din acest considerent găsesc că una dintre cele mai curajoase decizii din ultimii ani ale Puterii de la Chișinău a fost cea de a nu recunoaște, atunci când s-a declanșat Revoluția oranj de la Kiev, alegerea lui Ianukovici în funcția de președinte al Ucrainei. De ce nu am reușit să avem dividende din acea decizie curajoasă? De ce nu am reușit să atragem Kievul de partea noastră, așa cum a făcut Georgia? Este deja o temă pentru o altă discuție.

Ce vom face noi dacă Ucraina ajunge, totuși, în NATO?

Ne vom preda cu bucurie. În 1998-2000 am fost cu un pas înaintea Ucrainei în ceea ce privește integrarea europeană. Acum noi suntem ghidați de Ucraina. Nu e regretabil că am pierdut și ca timp, și ca viteză, și ca inițiativă?