Argumente Pro și Anti-NATO în Moldova. Radu Gorincioi. Unimedia.

937

În ultimul timp în mass media din Moldova problematica securității naționale obține o rezonanță din ce în ce mai mare. Tot mai mulți cercetători, comentatori și politicieni încearcă să răspundă la întrebarea: este sau nu fezabil statutul de neutralitate al Republicii Moldova? Referitor la această întrebare și-a precizat poziția și Președintele statului. Într-un stat democratic, atît argumentele pro-NATO, cît și argumentele anti-NATO au dreptul la viață. Ceea ce este comun însă adepților acestor două curente este faptul că ambele recunosc Alianța Nord-Atlantică drept principala organizație politico-militară și de securitate din acest areal geografic. Altfel spus, în prezent nu există o alternativă viabilă de asigurare a securității în afara aderării sau a colaborării cu NATO. Indiferent care ar fi procentul celor care susțin și a celor care se opun aderării Moldovei la NATO, problema se reduce de fapt la lipsa unor strategii coerente de politică externă și securitate națională. Cu toate acestea, procentul celor ce susțin aderarea Moldovei la NATO este mai mare la noi decât în Ucraina și aproximativ egal cu cel existent în momentul declanșării procesului de integrare euro-atlantică în Slovenia sau alte state.

Prin această analiză nu voi încerca să conving pe nimeni despre necesitatea aderării la NATO. Aș dori însă să fac o delimitare între argumentele și pseudo-argumentele invocate de unii comentatori. Principalul argument al celora ce se opun aderării în perspectivă a Republicii Moldova la NATO se rezumă la imposibilitatea reglementării diferendului transnistrian. Cu alte cuvine, conducerea a stabilit drept prioritatea nr.1 reintegrarea teritorială, subordonînd acesteia vectorul politicii externe și concepția națională de securitate. În acest sens, Președintele Voronin afirma în ziarul Der Standard: «Avînd în vedere situația geopolitică în care se află Moldova, toți conștientizează faptul că cel mai bine nouă ne convine neutralitatea. Și, în primul rind, în legătură cu problema transnistriană.

Or, acest argument și-a demonstrat deja ineficacitatea, Federația Rusă rămânâd a fi singurul stat care nu recunoaște și nu respectă neutralitatea Moldovei, stipulată încă în 1994 prin articolul 11 al Constituției. Să admitem că de dragul neutralității, Moscova va accepta totuși să-și retragă forțele sale militare din Transnistria, cerând elitei separatiste de la Tiraspol să accepte reunificarea cu partea dreaptă a Nistrului. Va fi acesta un stat viabil? În toți acești ani, în stânga Nistrului a crescut și s-a format în spiritul propagandei MGB-ului de la Tiraspol o generație ostilă ideii de conviețuire în cadrul Moldovei, refractară procesului de integrare europeană, democrației, drepturilor omului și libertății. Astfel, din punct de vedere politic, economic, educațional, mediatic, etc. regiunea transnistriană este puternic dependentă de Rusia. Tinerii transnistreni își văd viitorul împreună cu Rusia, în timp ce părinții acestora muncesc în prezent în calitate de cetățeni ruși în diferite regiuni ale Rusiei. În aceste condiții, întrebarea este cum intenționează să asigure conducerea Moldovei reunificate integrarea practică a acestei regiuni? Din cele cinci grupuri de lucru, convenite la întâlnirea Voronin-Smirnov s-au reunit doar trei, care însă nu au putut adopta nici un proiect comun concret până în prezent. Cât timp teritoriul controlat de Chișinău nu va fi destul de atractiv din punct de vedere politic și economic, elitele din regiunea transnistriană vor căuta să mențină relații directe cu Moscova, Kievul, Brussel-ul, etc. Or, pentru a deveni atractivă, Republica Moldova trebuie să devină prosperă, stabilă și predictibilă. Aceste obiective nu pot fi atinse fără o asociere la Uniunea Europeană și aprofundarea cooperării cu NATO.

Am ajuns astfel la cel de-al doilea argument vehiculat frecvent în Moldova: aderarea Moldovei la UE nu este condiționată de aderarea la NATO. Cei care susțin acest lucru au în fond dreptate. Nu există nici un Tratat european, ce ar stipula această obligativitate. Totuși, cei care au citit vreodată articolul 5 al Tratatului de la Washington înțeleg foarte bine că prin acesta Alianța și-a stabilit foarte clar aria sa de responsabilitate și asigurarea securității europene și a arealului Atlanticului de Nord. Astfel, statele Uniunii Europene, membri NATO sau neutre, consideră Alianța Nord-Atlantică drept garantul securității lor. Indiferent dacă participă sau nu în structurile politico-militare ale Alianței, statele europene contribuie în mod individual și colectiv la menținerea păcii și securității în lume. Printre acestea, unele state neutre precum: Austria, Finlanda, Suedia ș.a. au bugete militare mult mai mari decât multe state-membre NATO. Respectiv, acestea participă activ în misiuni de menținere a păcii în majoritatea focarelor de conflict sau în misiuni de stabilizare post-conflict, sub comanda NATO sau a UE, fără a considera neutralitatea lor drept obstacol.

Mai mult, odată cu integrarea Uniunii Europei Occidentale în UE și a dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare, Uniunea Europeană însăși este pe punctul de a deveni o organizație politico-economică, de securitate și apărare. Prin intermediul Comitetului său Militar, Celulei de Planificare, Grupului Vest-European de Armamente, Centrului Situațional, precum și prin crearea forțelor multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul aerian European, Divizia Centrală Multinațională ș.a. Uniunea Europeană poate îndeplini în prezent: misiuni umanitare și de salvare, misiuni de menținere a păcii și misiuni de gestionare a crizelor și de impunere a păcii.

Fără a avea pretenția de a înlocui NATO, UE își va putea pune mai eficient în aplicare dimensiunea sa de politică externă, securitate și apărare odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Misiunile europene de menținere a păcii și stabilizare post-conflict din Chad, Congo, Bosnia, Albania, Macedonia sau Kosovo reprezintă o mărturie clară a funcționalității dimensiunii de securitate și apărare în cadrul UE. Tratatul din 1992 privind Uniunea Europeană stipulează foarte clar că: „Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea UE, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”. Cu alte cuvinte, UE urmărește să-și completeze dimensiunile politică și economică cu cele de securitate și apărare.

Dacă avem în vedere această traiectorie de dezvoltare pe care UE a parcurs-o din 1992 până astăzi, ar trebui să conchidem că procesul de integrare europeană a Moldovei ar contraveni din nou neutralității Moldovei. Pentru alte state membre sau aspirante la UE și NATO, nu există nici o problemă deoarece, acestea își subordonează interesului lor strategic interesele conjuncturale.

Conducerea Moldovei consideră că, în prezent, conjunctura politică internă și internațională cere promovarea neutralității drept principiu fundamental al politicii externe și de securitate națională. Președintele Moldovei afirmă în acest sens că „ar fi greșit (să credem și n.a.) că noi putem avea vreo influență asupra politici europene geostrategice sau asupra lumii. Nu cred ca intrarea noastră in NATO va conduce la o eficientizare vizibilă. NATO funcționează bine și fără Moldova”. Putem observa în această afirmație o greșeală logică evidentă. Conducerea Moldovei pornește de la premisa că scopul aderării Moldovei la NATO ar fi (prin absurd) creșterea eficienței acestei organizații. În realitate, scopul unei eventuale politici de integrare euro-atlantică ar fi inversul: eficientizarea politicii naționale de asigurare a securității, prin implementarea și racordarea la standardele NATO, reforma sectorului de securitate și apărare, obținerea asistenței financiare, logistice și militare și a unor garanții externe privind frontierele, reintegrarea regiunii transnistrene, retragerea trupelor rusești din Transnistria și respectiv asigurarea securității naționale. Prin urmare, argumentul invocat mai sus se dovedește a fi la fel de fals ca și primul.

Cel de-al treilea pseudo-argument, pe care îl promovează promotorii neutralității se reduce la compararea Republicii Moldova cu situația geopolitică și geostrategică a altor state neutre din Europa. Falsitatea acestuia este evidentă, deoarece nici unul din statele neutre din Europa nu se confruntă cu problema secesionismului, a instabilității politice, economice și puternicii presiuni rusești. Amplasarea geopolitică a fiecăruia din cele cinci state-neutre este total diferită, dar cu mult mai avantajoasă celei a Republicii Moldova. Proclamarea neutralității lor a avut loc în contexte istorice diferite, urmărind scopuri politice clare și beneficiind de garanții externe pentru realizarea acestora. Nivelul lor de dezvoltare economică și puternica atractivitate investițională a acestor state se datorează prezenței lor UE și în imediata vecinătate a NATO. Acestea nu au dispute teritoriale cu vecinii și nici un astfel de potențial intern destabilizator precum țara noastră și ce emană riscuri și amenințări la adresa securității regionale. Din aceste și alte rațiuni politice, economice și sociale, elitele politice din Republica Moldova ar trebui să conștientizeze și să promoveze cu fermitate vectorul aprofundării relațiilor Moldovei cu NATO. […].

Radu Gorincioi, Analist pe probleme de securitate

http://www.unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=interviewbyid&id=64