Andrei Popov (APE): Chiar din primele zile ale anului, criza gazelor tine cap de afis in presa internationala si locala. Ceea ce initial era tratat de multi doar ca o noua runda in disputa deja traditionala dintre Rusia si Ucraina cu privire la pretul gazelor si conditiile de tranzit, a degenerat foarte rapid intr-o foarte serioasa criza internationala, care afecteaza in modul cel mai direct interesele unui mare grup de state europene. Uniunea Europeana peste noapte s-a pomenit a fi un actor-cheie in aceasta disputa si acum se afla in fata unui foarte serios test de credibilitate.
Criza are multiple fatete si dimensiuni, si in ultimile zile in spatiul public din Republica Moldova experti, oficiali, politicieni au discuat despre multe din ele. Un aspect separat al dezbaterii si, pentru multi in mod firesc cel mai important, tine de implicatiile acestei crize asupra intereselor Republicii Moldova. A fost sau nu pregatita Moldova? A facut sau nu totul ce putea pentru a minimiza impactul negativ al crizei si, in sens mai larg, pentru a reduce vulnerabilitatile sale in domeniul securitatii energetice? Are sau nu are tara noastra optiuni realiste pentru a-si diversifica sursele de aprovizionare cu gaze naturale si a reduce dependenta totala de gazul rusesc? Iata doar cateva dintre cele mai frecvente subiecte de discutie.
Domnule Socor, vreau sa va propun sa punem lucrurile intr-un context mai larg. Sa discutam in prima parte despre semnificatiile internationale ale crizei, impactul ei asupra securitatii regionale mai cu seama in contextul eforturilor Uniunii de a-si diversifica sursele de aprovizionare cu energie si a reduce dependenta de Rusia. Sunteti un expert renumit si in materie de securitate energetica si sunt covnins ca ati putea plasa actuala criza intr-un context geopolitic mai larg, analizand si optiunile pe care in mod realist le are Uniunea Europeana. In partea a doua a discutiei o sa va intreb despre lectiile pe care Moldova ar trebui sa le „invete” si optiunile pe care le are tara noastra in vederea reducerii vulnerabilitatii in fata repetarii unor astfel de situatii.
Vladimir Socor: Deocamdată[1], singurul lucru care apare cu claritate este faptul că Rusia a declanșat în mod artificial această criză, a dorit s-o declanșeze, și a căutat pretexte pentru a ajunge la această situație. În decursul lunii decembrie, Rusia a propus prețuri pentru gazul rusesc (care, în cea mai mare parte, este gaz provenit din Turcmenia). Rusia a propus prețul care a variat fără nicio explicație, de la săptămână la săptămână, în sus și în jos, în coridorul dintre 250$ pe 1000 de m3 și 450$ pentru 1000 de m3. De fiecare dată, partea rusă a insistat că acesta va fi „prețul de piață”.
De fapt, nu există un „preț de piață”. Prețul de piață este prețul pe care Rusia dorește să-l eticheteze în acest mod. Prețurile cerute de Rusia au fost cu totul arbitrare în această perioadă. Ucraina a achitat toate facturile de gaz, ce-i drept cu întârziere de o lună sau, în unele cazuri, cu întârziere de două luni, dar a achitat facturile pentru gazul consumat în tot decursul anului 2008. Achitarea integrală s-a produs, cu oarecare întârzieri, la sfârșitul lunii decembrie 2008. A mai rămas de plătit penalizări pentru întârzierea cu care Ucraina achitase facturile respective.
Pentru a tranșa problema penalizărilor, atât Rusia, cât și Ucraina s-au adresat arbitrajului internațional de la Stockholm. Dar înainte de a începe măcar procedura de la Stocholm, Rusia, în mod abuziv și unilateral, a încetat livrările de gaze. Repet, după ce Ucraina achitase toate facturile pe anul 2008. Prin urmare, Rusia, în mod deliberat, a provocat această criză.
Mai puțin clar este motivul sau setul de motive al Rusiei, pentru a provoca această criză artificială. Aici mai multe motive sunt posibile. Iarăși nu este clară ponderea fiecărui motiv în setul de motive al Rusiei și modul în care au evoluat obiectivele Rusiei pe parcursul crizei după declanșarea ei. Iată care sunt posibilele motive principale ale Rusiei.
Totuși, este și o diferență de percepție din partea Europei. Analizând articolele de fond din marele publicații occidentale constat o diferență față modul cum a fost percepută criza din 2006 si cum sunt vazute lucrurile astazi. Dacă în 2006 opinia internațională în Europa era aproape necondiționat de partea Ucrainei, de data aceasta, liniile oarecum s-au șters, și nu exista un contrast foarte mare și nu mai iese în evidență faptul că doar Rusia a fost cea care este de vină, iar multă lume blamează Ucraina, de rand cu Rusia. Atât pentru netransparența în care se desfășoară schemele de tranzitare a gazului, vezi RosUcrEnergo, pentru razboiul total pe care il poarta intre ei liderii ucraineni si explicatiile lor contraictori cu privire la motivele care au condus la esecul negocierilor cu Gazprom la sfarsitul anului 2008. Ați simțit și Dvs. că există o schimbare de optică față de 2006 și acum, și nu credeți că, totuși, criza a știrbit și imaginea Ucrainei de țară sigură de tranzit, țara care încearcă să-și câștige și vocația de țară europeană. Și nu cumva acesta a fost și un obiectiv pe care a încercat să-l urmărească Rusia în acest conflict?
Percepțiile europene asupra crizei și în ianuarie 2006, și acum, în ianuarie 2009, nu au fost fixate nici un moment. Percepțiile acestea au evoluat în timp, chiar într-o perioadă scurtă. Au evoluat și s-au schimbat în timpul fiecăreia dintre aceste două crize. Explicația acestei percepții nesigure și în continuă schimbare din partea europenilor este, întâi, că Europa a fost prinsă pe picior greșit, a fost surprinsă, de fiecare dată. Mai ales că intervenise și vacanța de Crăciun și Anul Nou, care i-a făcut pe europeni să se pomenească în fața unei situații neașteptate la întoarcerea lor din vacanță.
Și în al doilea rând, cauza structurală a incertitudinii este deficitul de expertiză pe Ucraina și chiar pe Rusia, în rândurile guvernelor europene.
Iată cum au evoluat percepțiile europene față de această criză. La început, și în ianuarie 2006 și acum, în ianuarie 2009, Europa a reacționat inițial, spunând că este o dispută comercială, în care Europa nu are nici un amestec și nici un interes, și lasă la discreția acelor două părți și Rusia și Ucraina și să se înțeleagă. Așa a început reacția europeană de fiecare dată.
În timp, in anul 2006 și după aceea chiar, s-a cristalizat o percepție europeană, potrivit căreia Rusia este vinovata principală, și Ucraina este o victimă a atacului rus, în 2006 și ulterior. În 2009, percepția s-a schimbat, deoarece în Europa, și în SUA, s-a instalat, între timp, un sentiment nu numai de oboseală față de Ucraina – „Ucraine fatigue” de careva vreme, dar chiar un sentiment de exasperare față de Ucraina, din cauza crizelor politice neîncetate, a corupției, și în general a prăbușirii guvernării ucrainene.
Ucraina trece printr-o criză de guvernare, începând cu revoluția oranj, care a devenit un eșec evident (apropo, un avertisment pentru Republica Moldova). Deci, această stare de exasperare față de Ucraina, sigur că lucrează în favoarea Rusiei. În momentul în care Rusia a stopat livrările de gaze nu numai către Ucraina, dar către Europa prin Ucraina, începând cu ziua de 6 sau 7 ianuarie a apărut în Europa tendința de a blama și Ucraina, din cauza lipsei de informații.
Rusia câștigă în mod clar bătălia pentru opinia publică, bătălia propagandistică. Rusia este infinit mai bine decât Ucraina echipată pentru această bătălie. Reprezentanții Gazprom-ului și ai guvernului rus sunt în permanență la Londra, la Paris, la Berlin, la Bruxelles și-n alte capitale europene. De asemenea, oamenii de afaceri și personalități politice europene călătoresc cu regularitate la Moscova. Gazprom-ul a angajat firme de Lobby și de Public Relations cu bani foarte grei, pe care Ucraina nu-i are. Mesajele ucrainene sunt mai confuze și mai nesistematice decât ale Gazprom-ului.
Uneori apar neconcordanțe între mesajele Ucrainei, adresate din diferite părți ale guvernării ucrainene față de Occident. Deci, Gazprom-ul are un avantaj marcant în bătălia pentru convingerea opiniei publice europene. Ca un rezultat net al acestor tendințe contradictorii, poziția europenilor este, în general, destul de confuză, aproape echidistantă, între Ucraina și Rusia, dar totuși, cu un plus de iritare față de acțiunile abuzive ale Rusiei.
Chiar dacă pe termen scurt Rusia a câștigat bătălia propagandistică, pe termen mediu și lung, Rusia a suferit o înfrângere propagandistică, demonstrând, că este pregătită, în orice moment, să întrerupă livrările de gaze către clienții săi principali, din cauza, cel puțin, a unei dispute bilaterale între Rusia și o terță parte. Deci, această situație, cu siguranță că dăunează foarte mult reputației Rusiei, care oarecum suferise mult în ultimul timp, din cauza altor întreruperi de livrări de petrol și gaze către diferite țări, inclusiv țări membre ale Uniunii Europene.
Ați putea desprinde sau descifra, în spatele acțiunilor Rusiei anumite obiective de politică externă, pe care Rusia a încercat să le promoveze în mod calculat și conștient în această criză. Bunăoară, se vorbește despre încercarea Rusiei de a tatona terenul pentru preluarea ulterioară a controlului asupra acestei conducte strategice de tranzit, precum și pentru a aduce argumente suplimentare în fața europenilor, pentru necesitatea construirii acelor două conducte alternative prin Marea Baltică și Marea Neagră, care ar ocoli Ucraina.
Cu siguranță că acestea sunt două din obiectivele practice ale Rusiei. Îmi pare bine că ne-am reîntors la această întrebare, la care începusem să răspun cu câteva paragrafe mai înainte. Obiectivele pactice sunt, cu siguranță, de a crea argumente pentru europeni de a ocoli Ucraina prin conducte nou construite, Nord Steam prin Marea Baltică, și South Stream prin Marea Neagră, care să ocolească Ucraina și să ducă gaze rusești direct în Europa. Rusia nu are finanțare necesară pentru aceste conducte. Ea dorește ca europenii înșiși să construiască aceste conducte, cu finanțe europene. Aici e cazul să amintim comentariul fostului președinte american Ronald Reigan din anii 80, când Germania începuse relația ei specială energetică cu Rusia, prin construirea marilor conducte terestre de gaze din Rusia pentru Germania. Ronald Reigan a spus atunci că „aceste conducte vor deveni frânghia de oțel cu care rușii vor spânzura Germania”. Iata ca profeția lui Reigan se adeverește. În ceea ce privește aceste proiecte, rusii doresc ca europenii insisi sa finanțeze respectivele „frânghii de oțel”. Din acest motiv Rusia încearcă să provoace o criză a tranzitului din Ucraina.
Al doilea motiv, sau în ordine cronologică ar putea fi chiar primul motiv: Rusia dorește să introducă sub o formă sau alta controlul Rusiei asupra sistemului de conducte și de depozite subterane de gaze din Ucraina.
Doar a Rusiei sau a Rusiei într-un consorțium cu Uniunea Europeană?
Rusia caută o formă convenabilă pentru a introduce un asemenea control. Rusia a propus mai multe variante în decursul ultimilor ani. Una dintre variante este cea pe care ai menționat-o, a unui consorțium în care Gazprom-ul ar avea 50 sau 51%, Ucraina o participare mai mică și de ochii lumii compania germană Ruhrgaz ar avea o participare simbolică de10-15%. Un document de intenție în acest sens a fost semnat în anul 2002 de președintele Putin, președintele de atunci al Ucrainei Leonid Kucima și Gerhard Schroder cancelarul de atunci al Germaniei. Aceasta a fost numai una dintre variantele propuse. Rusia a propus și alte variante…
Deci, așa-zisul consorțium, în realitate Gazprom-ulîn control cu Ruhrgaz și cancelarul-complice Schroder într-un rol minor, de ochii lumii, e una dintre variante.
Să reamintim că în septembrie 2005 cu doar câteva săptămâni înainte ca Gerhard Schroder sa paraseasca postul de Cancelar Federal, Gazprom-ul a semnat cu companiile germane Ruhrgaz si BASF un acord pentru constructia acestui gazoduct, iar Guvernul fedederal a acordat garantii guvernamentale pentru o buna parte din costul proiectului. Iar la scurt timp dupa parasirea postului, Schroder a devenit si presedintele consiliului de actionari al concernului Nord Stream.
Da, corect și iar, Director general este nimeni altul decât Matia Svani, fost ofițer al serviciului de spionaj din Berlinul de răsărit și contact al lui Putin în Dresden pe vremea când Putin era șeful biroului KGB din Dresden.
Bun, dar de curând și un fost prim-ministru al Finlandei, dl Lipponen, a acceptat o functie-cheie in acest proiect…
Până la urmă nu a acceptat. S-a încercat dar „ne polucilosi”.
Cred că am reușit să acoperim și motivele Rusiei și să trecem la lecții… Pentru Europa astfel de crize la sfarsit de decembrie-inceput de ianuarie au devenit aproape un ritual. In 2006 aceasta criza a erupt, afectand doar câteva state europene pentru o perioadă foarte scurtă și să ne aducem aminte că atunci livrările nu au fost stopate, ci doar diminuate. Impactul nu s-a simțit atât de dur. În 2009, acest impact a fost direct, mult mai puternic și asupra unui numar mult mai mare de state, Bulgaria si Slovacia fiind afectate cel mai grav. Și Uniunea Europeană a simțit foarte acut această criză. Credeți că reacțiile și măsurile întreprinse de UE după criza din 2006 au fost suficient de eficiente atât în planul reducerii vulnerabilităților UE, în planul identificării unor surse alternative de aprovizionare cu energie precum și a unor alte surse alternative de energie? A progresat UE in ultimii trei ani de zile spre coagularea unei pozitii unice, sau cel putin mai consolidate, in problema politicii energetice, asigurarii securitatii energetice a UE in raport cu Rusia si în ceea ce privește raporturile UE și Rusia? Și credeți că după această criză din 2009, lucrurile se vor schimba la nivelul politicii promovate de UE?
Răspunsul este că reacția Uniunii Europene după criza din 2006 a fost cu totul neadecvată și practic inexistentă. S-a vorbit foarte mult în 2006 despre un strigăt de alarmă care ar fi fost declanșat de criza ruso-ucraineană. În realitate strigătul de alarmă a răsunat aproape numai în paginile editoriale ale presei. El nu a răsunat în marile cancelarii europene. A răsunat desigur în guvernele și în opinia publică a statelor din Europa centrală și răsăriteana, dar nu a răsunat deloc în marile cancelarii europene din vestul Europei și nici măcar la Washington.
Lucrurile au început să se schimbe odată cu invadarea Georgiei de către Rusia în august 2008, eveniment care a pus în evidență vulnerabilitatea coridorului de tranzit dinspre Marea Caspică prin Caucazul de Sud spre Europa, precum și intențiile Rusiei de a sugruma acest coridor. Ca urmare s-a intensificat pentru prima dată în mod serios efortul comun al Uniunii Europene de a construi căi de tranzit care să nu depindă de Rusia.
De asemenea și criza financiară, care a izbucnit cu forță deplină în toamna anului 2008, a condus la o schimbare de mentalitate atât la Washington cât și la Bruxelles. Criza aceasta provenită din funcționarea necontrolată a așa-numitei economii de piață liberă înțeleasă în mod greșit, a dus la conștientizarea faptului că problemele energetice trebuie rezolvate cu intervenția statului. Noțiunea însăși „intervenție a statului” a fost, până de curând, contrară atmosferei intelectuale care se instaurase la Washington în primul rând, dar și la Bruxelles. Se presupunea că problemele energetice pot fi rezolvate prin jocul liber, spontan al așa-numitelor forțe ale pieței prin deciziile lăsate la discreția companiilor particulare în domeniul energiei.
Mentalitatea aceasta este în curs rapid de schimbare. Uniunea Europeană a decis să înființeze o corporație sub egida Comisiei Europene, de fapt un organ suprastatal, pentru a investi în proiectele strategice energetice, folosind capital de investiții de la instituțiile oficiale finanțate de către guverne, cum ar fi Banca Mondiala, Fondul Monetar International sau Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, sau bănci naționale din statele interesate ale Uniunii Europene.
Și la Washington s-a schimbat mentalitatea. In luna ianuarie a acestui an, o delegație a principalelor agenții financiare ale guvernului Statelor Unite în frunte cu ministrul finanțelor, s-a dus la Istanbul unde au lut atitudine spunând că proiectul Nabucco, alte proiecte prin Caucazul de Sud și prin Turcia necesită finanțare guvernamentală, garanții financiare, politice și strategice din partea guvernelor. E o schimbare de atitudine și de mentalitate, care demult trebuia să aibă loc. Chiar eu personal, din modestul meu colț, am încercat să promovez această schimbare de atitudine și trebuie salutată schimbarea pe care o observăm.
Ne-ați putea vorbi mai mult despre perspectivele gazoductului Nabucco, șansele căruia pareau ca și cum compromise în această vară, mai ales dupa razboiul ruso-georgian. Și, iată, în ultimele luni și săptămâni se constată resuscitarea acestui proiect. Am remarcat ca acum două săptămâni si marele concern german RWE a devenit parte la Consorțiumul companiilor internaționale Nabucco. Uniunea Europeană a decis sa se implice cu bani si finanțeaza studiul de fezabilitate și șansele că această conductă să fie pana la urma construită par să crească. Nu vorbesc și de schimbările care ar putea veni si de la Washington in conditiile in care noul presedinte Obama da de inteles ca politica SUA fata de izolarea Iranului ar putea fi reevaluata, ceea ce ar putea avea impact direct asupra sanselor proiectului Nabucco, caci ar deschide o importanta sursa de gaze și iraniene și care ar face gazoductul respectiv mult mai rentabil din punct de vedere economic.
Dar, în același timp, chiar și la capacitatea maximă, atunci când este planificata finalizarea gazoductului Nabucco în 2013, această conductă alternativa nu va putea aduce in Eurpa decat suplimentar 30-35 de miliarde de metri cubi pe an, ceea ce este de aproximativ de patru ori mai puțin decât volumul tranzitului curent prin Ucraina spre Europa și 120-125 miliarde de metri cubi. Nabucco care urmează să înceapă în Turcia și să aducă atât gazul azer (cu care este deja semnat un contract), cât și gazul turcmen și poate în perspectivă cel iranian si kazah prin Marea Caspică, să aducă în Europa tranzitând Bulgaria, România, Ungaria și ajungând la un mare terminal Baumgarten în Austria. Dar chiar si în cazul reușitei acestui proiect, volumele despre care vorbim și 30-35 miliarde de metri cubi pe an, mi se pare mult sub necesitățile Uniunii Europene și necesitati in continua crestere, de altfel. In acest context, vreau sa va intreb daca credeti ca sunt justificate sperantele pe care multi le investesc in proiectul Nabucco mizand ca el va ameliora substantial situatia si va reduce dependenta Europei de Rusia?
Ai deptate. Din fericire în privința proiectului Nabucco au intervenit recent câteva schimbări conceptuale remarcabile care modifică esența proiectului în bine. Nabucco este acum conceput de către Uniunea Europeană ca o parte a unui proiect de anvergură mult mai mare numit Coridorul Sudic de Energie. Coridorul Sudic care ar consta din, cel puțin, patru conducte. Nabucco – fără îndoială este coloana vertebrală al acestui coridor.
Capacitatea de 30-35 de miliarde de metri cubi?
31 de miliarde. Plus interconectorul Turcia, Grecia, Italia alimentat preponderent din Azerbaijan, plus proiectul conductei numit White Stream din Georgia pe fundul Mării Negre până în Ucraina sau până în România (mai probabil în România decât în Ucraina).
Interconectorul Turcia, Grecia, Italia alimentat din Azerbaidjan deja funcționează. Capacitatea actuală este de 4 miliarde de metri cubi, capacitate proiectată de la 8 până la 10 miliarde de metri cubi.
Deoarece vorbim despre miliarde și folosim multe cifre, va propun să punem lucrurile în context. La ora actuală Republica Moldova, fara Transnistria, consumă ceva mai mult de un miliard și jumătate de metri cubi pe an, dacă nu mă înșel, exact?
Da.
Iar prin teritoriul Republicii Moldova spre România, Bulgaria și Balcanii de vest tranzitează circa 20-23 miliarde de metri cubi.
Corect. Așa, deci coridorul sudic Nabucco am menționat, interconectorul l-am menționat, conducta Shah Deniz din Azerbaidjan, Georgia, în Turcia care urmează să conecteze cu Nabucco sau cu Interconectorul și capacitatea actuală de 8 miliarde de metri cubi, capacitate proiectată pentru anul 2011 și 16 miliarde de metri cubi. Și conducta existentă numai în concept, deloc pe teren și White Stream, am menționat-o din Georgia spre Ucraina sau spre România cu șanse mai bune pentru România. Conectate la aceste conducte prin Caucazul de sud ar urma să fie conducta transcaspică din Turkmenistan.
Rezervele Turkmenistanului sunt, probabil, pe al treilea loc din lume, după Rusia și Iran. Rezervele Turkmenistanului sunt incomplet estimate, incomplet explorate. Cele mai recente rezultate ale explorărilor de o firmă britanică foarte reputată arată zăcăminte imense de gaz, care acum, atât Concernul Nabucco cât și companiile membre ale Concernului Nabucco, de exemplu RWE, încearcă să convingă Turkmenistanul să alimenteze aceste conducte. Chiar săptămâna trecută președintele companiei germane RWE a fost în vizită în Turkmenistan, cu puțin înaintea lui fusese comisarul european pentru energie și, de fapt, a luat naștere o adevărată procesiune de demnitari europeni ducându-se în Turkmenistan pentru a convinge Turkmenistanul să participe la o conductă transcaspică.
Dar nu e prea târziu? Rusia, cel putin pare a fi mult mai avansata, în discuțiile cu Turkmenistanul? S-a vorbit chiar ca ar fi contractat mai tot gazul turcmen pe nu mai stiu cati ani inainte…
Nu e prea târziu deloc. Există ideea aceasta propagată mai mult, cred că de ruși, potrivit căreia Turkmenistanul deja s-ar fi angajat să livreze Rusiei practic tot exportul turcmen până în anul 2024 – e complet greșit. Rusia și Turkmenistanul au un acord care expiră în 2009. Acordul referitor la 2024 este un acord semnat în anul 2003, ca acord de intenție, nu e un contract, nu e un acord care obligă, este o simplă declarație de intenție așa cum sunt nenumărate declarații de intenție între nenumărați parteneri în domeniul energetic fără să se ajungă la rezultate concrete.
Zăcămintele Turkmenistanului sunt complet deschise competiției libere începând cu anul 2009, inclusiv câmpurile imense descoperite recent. Pentru acele zăcăminte nu există nici o obligație din partea Turkmenistanului și nici un drept din partea Rusiei sau a Chinei sau a altui stat. Dealtfel, în Turkmenistan nici companii rusești nu au avut până acum acces la depozite pe uscat, numai companii locale din Turkmenistan au extras gazul din depozite terestre și recent compania de stat a Chinei a căpătat o concesie pentru un câmp de gaze pe uscat. Iar câmpurile din zona turcmena a Mării Caspice așteaptă investitori occidentali.
Deci jocul din Turkmenistan este un joc complet deschis pe care Occidentul are toate șansele să-l câștige prin tehnologie superioară și prin finanțare superioară. Kazahstanul, pe de altă parte, nu are un volum disponibil suficient de gaze pentru export. Producția Kazahstanului este consumată în mare parte în interiorul țării, iar disponibilul de export este deja îndreptat pe o perioadă destul de lungă către Rusia, pentru rafinăria de la Orenburg, cantități destul de modeste, dar contractate deja pe termen lung.
Deci Turkmenistanul este sursa de bază. Și ajungem la poblema Iranului pe care am menționat-o, e foarte importantă. Statele Unite au comis o greșeală strategică foarte mare cu consecințe, posibil pe termen lung, încercând să excludă Iranul din comerțul mondial cu petrol și gaze. Să sperăm că administrația Obama va revizui această politică. Iranul poate deveni o sursă majoră pentru Coridorul Sudic proiectat de Uniunea Europeană cu sprijinul politic american și posibil cu sprijinul financiar american pentru gaze caspice din Orientul mijlociu în direcția Europei.
Tu bine ai spus Nabucco, el însuși este insuficient pentru a atinge scopurile securității energetice ale Uniunii Europene. Aceste scopuri pot fi rezumate la următoarele două componente: acces direct la gaze nerusești și în același timp, diminuarea ponderii gazului rusesc în consumul total al Europei. Pentru a atinge aceste două obiective-gemene, creșterea volumului de gaze importate și diminuarea ponderii Rusiei în totalul volumului, este nevoie de dezvoltarea coridorului sudic în toată amploarea sa: cele patru conducte, pe care le-am menționat, alimentate din Turkmenistan și din Iran.
Dupa ce am desenat acest tablou strategic, v-aș propune ca în partea a doua a discuției să ne concentrăm asupra contextului regional si implicatiilor pe care aceasta criza le are asupra Republicii Moldova. Și de data aceasta Moldova s-a dovedit a fi foarte vulnerabilă și practic ostatică într-un joc mult mai mare cu mize mult mai mari, dar care ne lovește în modul cel mai direct. Atunci când panica și așteptările deconectării și a unor zile friguroase fără gaze în case a părut să atingă apogeul și a început numărătoarea inversă, iată am primit o mână de ajutor din partea Ucrainei, care s-a angajat, pe o perioadă nedefinită, să ne furnizeze câte 1.5 mln de metri cubi din propriile rezerve. Totuși, Rusia rămâne furnizorul unic de gaze pentru Republica Moldova. Conducta strategică spre Balcani, care traversează Ucraina și Republica Moldova, este sursa principala din care primim gaze (Ce-i drept mai este si o ramificatie care vine din nord si ajunge doar la Chisinau). Ce se poate de făcut în această situație de către Chișinău? Ce putem realist face dacă nu pentru a elimina completamente riscurile, cel puțin pentru a reduce vulnerabilitatea și a estompa efectul negativ al unor asemenea situații în viitor? Și cât de fezabilă, credeți, in acest context, ar putea fi racordarea Republicii Moldova la sistemul de distributie a gazelor a României?
Primul pas necesar este introducerea unei proceduri permanente de consultare a Chișinăului cu Uniunea Europeană. Aici este cazul să amintim inițiativa lui Marc Tkaciuk, consilierul președintelui Vladimir Voronin, în ianuarie 2006. În timpul blocadei gazelor rusești împotriva Ucrainei, Marc Tkaciuk a propus ca Ucraina și Republica Moldova să se adreseze în comun Uniunii Europene, solicitând venirea experților europeni și implicarea acestora în stabilirea unui mecanism al prețurilor de piață pentru gazul rusesc, atât pentru Ucraina cât și pentru Republica Moldova, cât și participarea experților europeni la negocieri asupra prețului și contractelor de livrare între Rusia și Ucraina, Rusia și Republica Moldova.
Dl Tkaciuk a pregătit textul adresării comune Voronin-Iuscenko, pe care într-adevăr președintele Iușcenko a și trimis-o Uniunii Europene în ziua de 3 ianuarie 2006. Din nefericire, în ziua de 4 ianuarie, președintele Iușcenko s-a răzgândit și a autorizat reprezentanții echipei sale energetice să semneze acel infam acord, care a introdus RosUcrEnergo, nu numai în energetica Ucrainei, dar și în macroeconomia și politica ei. Deci e cazul să-l creditam pe Marc Tcaciuc cu această inițiativă, care, iată astăzi, după trei ani, se îndeplinește de către Uniunea Europeană, care a ajuns în sfârșit la conștientizarea unui fapt pe care Presedintia Republicii Moldova îl conștientizase încă din ianuarie 2006. Deci, un pas întârziat, dar unul foarte potrivit.
Al doilea, îmi pare imperioasă racordarea rețelei de gaze a Republicii Moldova cu rețeaua românească. Am aflat de la experți români în domeniul gazelor faptul că politica României în extragerea gazului are ca obiectiv să prelungească disponibilitatea zăcămintelor de gaze din România pentru următorii 30 de ani: ritmul extracției anuale de gaze în România este calculat în așa mod încât rezervele care sunt actualmente cunoscute și dovedite să dureze încă 30 de ani. După părerea mea, am spus acest lucru și în România și cu alte ocazii, consumul Republicii Moldova este atât de modest, încât România ar putea, fără să facă sacrificii economice deosebite, să asigure măcar o parte din necesarul de gaze al Republicii Moldova, racordând cele două rețele eventual pe traseul Iași – Bălți, sau pe alt traseu, în așa mod încât și Chișinăul să fie conectat. Pentru România cu producția ei de 12 miliarde de metri cubi pe an, a furniza Republicii Moldova, să spunem, 600-700 de milioane de metri cubi pe an (adică jumătate din ceea ce se consumă) nu ar fi un sacrificiu teribil și, cu siguranță, ar fi o politică de asigurare a Republicii Moldova împotriva vulnerabilității față de Rusia. Îmi pare un imperativ strategic. Încă o dată se dovedește faptul că economia energetică nu este în primul rând o chestiune de piață liberă, dar o chestiune de strategie, de intervenție guvernamentală și de interese naționale. Aici eu văd un interes național comun al României și Republicii Moldova. Retorica despre frățietate nu face nici două parale dacă România, cu surplusul ei de energie, nu intervine în situații de criză pentru Republica Moldova.
Dar totuși este vorba și de anumite restricții de ordin tehnic. Ceea ce am aflat eu de la specialiști, este faptul că este imposibil, în cazul unor intermitențe de acest gen, de a folosi pe perioade scurte de timp în sens invers conducta strategică care trece din Moldova în România și mai departe. După cum mi-au explicat experții, compresoarele sunt setate în așa fel încât ele pompează acest gaz, la presiune foarte mare, în direcția nord-est și sud-vest și a schimba in sens revers este posibil doar atunci când se ia o decizie strategică și este foarte greu să faci acest lucru pentru intermitențe sporadice si relativ scurte de acest gen.
Conducta ceea este goală. Republica Moldova suferă anume din cauza că această conductă este goală. Legătura de acolo este irelevantă pentru relația dintre Republica Moldova și România. Cred că suntem amândoi de acord cu faptul că avem această premisă pentru racordarea dintre Republica Moldova și România, premisa fiind conducta de capacitate considerabilă care ajunge de la câmpurile de gaze ale României până la Iași. Și în plus, România se bucură de flexibilitate în ceea privește sursele pentru generarea curentului electric. România dispune de cărbune și de centrala nucleară de la Cernavodă. Ca rezultat, România are un surplus de electricitate, pe care, în aceste zile de criză, îl exportă în țări vecine, cum ar fi Bulgaria.
Discutia realizata la data de 12 ianuarie 2009.
[1] Discutia a fost purtata la 12 ianuarie 2009.
